Suntem la 30 de ani de la căderea regimului răposatului tovarăș, dar ce a adus sau ce a luat capitalismul în materie de bere, în ceea ce privește România? Derulând puțin firul evenimentelor cu jumătate de secol în urmă, România intra într-o nouă eră, cu sau fără voia ei și adopta ce a fost pe placul rușilor, pe scurt, economie centralizată, fără proprietăți personale și întreprinderi private. Totul aparținea poporului și nu prea, dar să nu intrăm în politică și economie sau să iscăm încă un Război Mondial, astea le lăsăm pentru atunci când ieșim la bere.

Revenind la situația berii din perioada „preaîndrăgitului” conducător, în România existau aproximativ 40 de fabrici de bere, 37 mai exact. Aproape fiecare județ avea fabrica proprie, sună bine până acum, însă calitatea berii era, în foarte multe cazuri, una îndoielnică, uneori din cauza ingredientelor, iar alteori din cauza procesului de îmbuteliere, iar aici vine partea interesantă. De multe ori, berea se răsufla pe drumul de la fabrică până la magazinul în care urma să fie vândută, astfel că Republica Socialistă România era mândra inventatoare a „berii îmblânzite”, să zicem așa. Trebuia să depui puțin efort ca berea să aibă spumă, atunci când era turnată în pahar. Pe lângă aceste exemple mai puțin fericite, epoca ceaușistă a avut și câteva mărci de bere apreciate de popor: Azuga, Gambrinus sau Ateneu, beri cu istorie, care-au început să-și scrie povestea la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Azuga

Povestea berii Azuga a început cu mult înainte de tancurile sovietice din București, în 1870, fiind o bere destinată celor care vizitau Valea Prahovei și nu numai. Deși Primul Război Mondial și-a lăsat amprenta asupra fabricii, după zece ani, avea să devină una dintre cele mai mari din România, iar comunismul o găsea ca fiind cea mai apreciată bere. Azuga a cunoscut o creștere notabilă în anii `70 și `80, perioadă în care a fost construită și cea de-a doua fabrică. În anul revoluției, capacitatea de producție era de 400.000 hl/an. Fabrica era sufletul localității, era emblema acesteia, însă precum majoritatea industriei, după căderea lui Nicolae Ceaușescu, Azuga avea să se prăbușească și ea, la propriu. Ultimă filă din povestea celei mai renumite beri de pe Valea Prahovei s-a scris în 2014, marca supraviețuind după ce a fost cumpărată de Ursus Breweries.

Eticheta berii Azuga în perioada comunistă

Gambrinus

Alături de Azuga, a trăit sora ei mai mare cu un an, Gambrinus, bere despre care se zice că s-a născut după ce un sticlar pe nume Gambrinus a făcut un pact cu Diavolul, lucru foarte posibil pe tărâmul lui Dracula, dar și asta e o altă poveste pe care o putem lăsa pentru ieșitul la bere.

Lăsând miturile în urmă, în România, fabrica Luther a fost pusă pe picioare de Erhard Luther, un neamț ce a poposit în inima Bucureștiului pentru a spune povestea berii sale localnicilor. Între timp, fabrica mamă a berii Gambrinus a devenit Grivița și a câștigat titulatura de furnizor al Curții Regale a României. Trecerea timpului a făcut din Gambrinus una dintre cele mai băute beri de pe plaiurile mioritice și totodată una dintre cele mai longevive mărci. Atât de populară a devenit berea Gambrinus încât, în anii `70, acest nume a fost adoptat ca nume al fabricii. Însă, ca orice poveste frumoasă a secolului trecut, spiritul Gambrinus avea să moară și el printre rămășițe de ziduri, brandul ce aparține acum celor de la Heineken regăsindu-se pe rafturile supermarketurilor. De menționat este că, în aceeași fabrică, în era comunistă a fost produsă și berea Ateneu, mândria Griviței, o bere pasteurizată cu termen de valabilitate de 60 de zile, o bere premium, cum am zice acum.

Gambrinus, una dintre cele mai vechi beri produse la scară largă din România

Hațegana

Încă o bere, încă o poveste tristă. Berea Hațegana s-a născut în momentele în care inima regimului comunist bătea tot mai tare, când combinatele și minele de pe Valea Jiului roiau de muncitori și de mineri, care, desigur, aveau nevoie de ceva care să le potolească setea după o zi de muncă. Astfel, în 1978, se naște în Hațeg berea Hațegana, despre care se zice că a apărut pentru a înlocui țuica consumată de mineri. O bere nepasteurizată cu valabilitate de șapte zile, Hațegana a atins perioada de glorie în anii `80, ajungând la o producție de 400.000 hl/an. Declinul acestei beri a început în momentul în care hameiul a fost înlocuit cu mălai, iar apa din Râul Retezat a fost înlocuită cu cea din Râul Bărbat, cel care era vizat inițial ca sursă de apă pentru o bere ce trebuia produsă în vecinătatea Hațegului, în comuna Pui. Într-un clișeu tipic românesc a căzut și Hațegana, fabrica fiind abandonată, marca cumpărată de mai marii de la Heineken și produsă, surpriză, la Craiova.

Hațegana, berea concepută pentru muncitorii din Valea Jiului

Rahova

Dumitru Bragadiru a fost tatăl berii Rahova. La sfârșitul secolului al XIX-lea, el a cumpărat un teren în apropierea centrului Micului Paris și a pus bazele fabricii de bere, care, la acea vreme, era la același nivel cu fabrica lui Luther. Dacă în 1901, din cazanele Fabricii de Bere şi Conserve „Dumitru Bragadiru şi Fiii”, la care lucrau 60 de muncitori, ieșeau 12.000 de litri de bere, 20 de ani mai târziu, existau peste zece sectoare ce angrenau mai mult de 250 de angajați. Între timp, fabrica a devenit Furnizor al Curții Regale. Epoca romantică a berii Rahova a continuat și după moartea fondatorului ei, în anul 1915, a rezistat și în fața războiului și a prosperat în perioada interbelică. Al Doilea Război Mondial a nimicit sufletul aestei beri, comuniștii i-au închis pe membrii familiei Bragadiru, iar, după naționalizare, toate paginile acestei povești au fost rupte. Numele a fost schimbat în Fabrica de Bere „Rahova”, iar în ultimii zece ani ai regimului Ceaușescu, aici erau îmbuteliate aproximativ 500.000 de sticle de bere pe zi. Însă, dacă înainte de război era considerată o bere a aristocraților, Rahova a devenit o bere a maselor, de slabă calitate, ce avea 12,5% alcool, echivalentul unei beri cu 4-4,5% alcool de acum. În același loc erau produse și București, Lido, Cazino sau Cișmigiu. Primii ani de capitalism nu au adus un nou răsărit de soare. Rămasă în urmă ca tehnologie, fabrica din capitală începe să înregistreze pierderi și, în cele din urmă, dintr-un loc emblematic al arhitecturii din București, a devenit un loc unde gunoiul va dăinui pentru ani buni.

Eticheta berii Rahova, produsă la fabrica Bragadiru

Bermas

Tradiția berii a început în Bucovina, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când regiunea era alipită Imperiului Habsburigic, pe atunci existând în jur de zece berării în zonă. Au trecut cam 230 de ani de atunci, iar astăzi, în Suceava mai există doar fabrica Bermas, care are și cea mai scurtă istorie, dar poate și cea mai interesantă, fiind singura fabrică din țară, dintre cele 37 care existau în momentul în care comunismul era la putere, care a rezistat dezastrului industrial de după 1990. Istoria fabricii Bermas a început în 1974, în plin proces de industrializare și era vândută la nivel local. Povestea berii din Suceava a continuat și după Revoluția din `89, în ciuda încercărilor de falimentare provenite din exterior, în scopul privatizării. Acum, afacerea, susținută exclusiv din capital românesc și deținută de actualii și foștii angajați, pare a fi mai prosperă ca niciodată.

Fabrica Bermas din Suceava este singura deschisă de comuniști ce funcționează și în ziua de azi

Despre berea care a fost și nu mai e sau care mai e și nu e aceeași se pot spune multe povești, dar, din păcate, aproape toate au acel ceva trist. Din cele 200 de mărci care au fost pe piață între 1869 și 1990, astăzi mai există 11, toate devenind mărci ale marilor companii. Iar despre berea din comunism, care avea termen de valabilitate de câteva zile, putem spune că, pentru noi, cei care nu am trăit acele vremuri, pare la fel de reală precum pactul dintre Gambrinus și Diavol.

Berea Suceava în prezent. Fotografie proprie

Surse foto:
fototeca.iiccr.ro
etimpu.com

Tags: ,

Leave a Reply